Chiar
dacă toate se trag din 1812, ne vom referi la istoria recentă. Imediat după
declararea independenței, prins între pornirile imperiale ale Moscovei și
prudența Bucureștiului, Chișinăul a trebuit să se descurce cum a putut. La
început a fost „luna de miere”, iar Unirea părea undeva aproape. Mulți priveau
apariția statului Republica Moldova ca pe o măsură temporară de ieșire din
imperiul sovietic, urmând revenirea teritoriului între Nistru și Prut în
componența României. Dar nu a fost să fie. Ne-am împotmolit. Din start,
urmându-și scopurile geopolitice, imediat după ieșirea din URSS, Kremlinul ne-a
creat cea ce astăzi numim Transnistria.
Entuziasmul
cu Unirea n-a ținut mult. Deceniile de propagandă antiromânească și de
denigrare a tot ce este românesc, utilizate metodic de propaganda sovietică nu
aveau să treacă fără rezultate. Ușor, ușor, au început să ne macine grijile
cotidianului, apoi și deziluziile. Disperați și debusolați, am început să ne
risipim eforturile în discuții sterile despre limbă, alfabet, istorie. Sterile,
deoarece totul era evident. Mai puțin se vorbea despre viitor. La un moment
dat, a început să ne fascineze fraza: „Mergem înainte, că înainte era mai
bine!”. Între timp, am avut parte de un șir de sfidări ale diferitor înalți
demnitari de stat de la Chișinău la adresa Bucureștiului. După cum era și de
așteptat, toate acestea au trezit reticența Bucureștiului față de conducerea de
la Chișinău. Perioada comunistă, chiar dacă a înregistrat şi scurte intervale
de cochetare, ne-a îndepărtat și mai mult de România. Împovărat de propriile
griji și nevoi, înglodat în dezbaterile democrației în devenire, Bucureștiul
nu-i ardea de Chișinău. Clasa politică de peste Prut avea alte priorități,
parcurgând anevoios, și ea, treptele tranziției spre democrație.
Moscova,
în schimb, a fost omniprezentă în spațiul între Prut și Nistru. În afară de
tancuri, rachete și muniții, dislocate ilegal în raioanele de est ale țării,
necontrolate de autoritățile oficiale, Moscova și-a creat și întreținut în
permanență aici o masivă „coloană a cincea”, formată din deputați, demnitari de
stat, jurnaliști, formatori de opinie, exponenți ai societății civile. Prin
acapararea spațiului mediatic și informațional, Kremlinul și-a extins
controlul, practic, asupra întregii populații. Metodele erau cunoscute:
manipulare, corupere, șantaj etc. Știa ce știa un fost președinte a țării de pe
malul Bâcului atunci când afirma că, dacă adoptăm o lege a lustrației, rămânem
fără intelectualitate! În același timp, naivii de la Chișinău, de fiecare dată,
știind că Moscova nu crede lacrimilor, preferau varianta capului plecat,
crezând că poate, poate... Iluzii deșarte.
Odată
cu semnarea de către Chișinău a Acordului de Asociere, Moscova înțelegea că
pierde din terenul de altădată, de aceia încearcă cu orice preț să păstreze
acest teritoriu în orbita sa de influență. Noul context, pe lângă metodele
tradiționale și actorii vechi, necesita noi abordări. Spațiul dintre Nistru și
Prut devenise pentru strategii Kremlinului un veritabil poligon de testare și
aplicare a unui întreg arsenal de arme neconvenționale, devenite parte
componentă a ceea ce numim astăzi război hibrid. Trebuie să recunoaștem că au
făcuto cu multă abilitate. Astfel, picase bine o criză financiar-bancară, o
spălare masivă de bani, provocarea unor probleme economice prin aplicarea
diferitor embargouri. Toate acestea creau premizele unor nemulțumiri de masă și
terenul fertil pentru diferite populisme. De fapt, finalitatea era provocarea
alegerilor parlamentare anticipate, care urmau să instaleze masiv, în clădirea
de pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt 105, partida pro-rusă.
În
urma unor eforturi masive, guvernului, instalat la Chișinău, la începutul
anului 2016, i-a reușit o stabilizare parțială a situației social-economice și
politice. Au fost restabilite relațiile cu organismele financiare
internaționale, au crescut încasările la buget, s-a stopat declinul economic.
Cel mai important, au fost evitate anticipatele, care, în acel moment, ar fi
fost fatale pentru parcursul european al țării. Astfel, planurile de
destabilizare a situației politice și schimbare a vectorului geopolitic au fost
dejucate.
În
acest timp, o parte a societății, adusă la culmea disperării a început să vadă
în Unire o soluție fezabilă pentru depășirea situației precare. Sondajele, care
tradițional indicau un procent al unioniștilor de circa 10 la sută, acum au
început să înregistreze o dublare sau chiar triplare a opțiunilor unioniste. Astfel,
tema Unirii a revenit pe agenda politică de la Chișinău, de data asta,
condiționată și de factori de ordin pragmatic. Deși, la etapa dată, opțiunile
pentru Unire sunt invers proporționale cu situația economică, România nu a stat
în expectativă, adoptând tactica „cu cât mai rău cu atât mai bine”, dar a fost
cel mai mare susținător a populației dintre Nistru și Prut, acordând suportul
economic, politic și moral.
Ce
va fi? Volens, nolens, subiectul Unirii va constitui una din temele electorale,
care va împărți opțiunile cetățenilor în viitorul scrutin parlamentar. Într-un
fel, aceasta îi va înviora pe cei de la PSRM, care sunt în pană de idei și teme
originale de campanie electorală. Cu toate că, sistemul electoral mixt, va
diminua, probabil, din scorul socialiștilor la viitoarele alegeri parlamentare,
judecând după ultimele sondaje, șansele lor rămân în continuare destul de mari.
Pe de altă parte, ținând cont că până la parlamentare n-a mai rămas atât de
mult timp, partida proeuropeană este mai dezbinată ca niciodată. Atunci când
revanșa devine un scop în sine, ea se transformă din factor motivațional
constructiv în unul distructiv, iar politica din arta posibilului, rezultat al
negocierilor și compromisului, se transformă în confruntare permanentă și autodistrugere.
Fără depășirea orgoliilor și a supărărilor, fără o coeziune și conjugare a
forțelor și, prin urmare, a eforturilor, eșecul partidelor proeuropene este ca
și garantat.
Multă
lume comentează declarațiile recente ale unui cunoscut exponent al clasei
politice de la Chișinău, care afirmase că Unirea nu se va produce niciodată.
Cred că, nu ar trebui să le luăm prea tare în serios. Politicienii, deseori,
spun chestii în care ei singuri nu cred, dar o fac pentru că asta vor să audă o
parte din potențialii alegători. Toate guvernele care s-au perindat la Chișinău
de la independență încoace, cu mici excepții, au făcut tot posibilul pentru a
îndepărta Unirea. Iar, Președintele Voronin când mergea la București cu loturi
de vin, nu încerca să apropie Unirea, dar s-o îndepărteze. Unirea ca o năluca
băga în sperieți majoritatea din establishment-ul politic de pe malul Bacului,
făcându-l să acționeze în consecință. Cu toate acestea și astăzi Unirea rămâne
un deziderat, împărtășit de tot mai multă lume.
Imperiile
decad și pier, oferind șansă popoarelor. Popoarele evoluând devin națiuni.
Națiunile își edifică propriile state. Statele formează diferite uniuni, care
la rândul lor apar și dispar. Totul se schimbă, totul se transformă, vorba
filosofului. Doar sentimentul de aderență la un neam, la un popor, la o limbă
dăinuie în timp, iar cu el și tendința spre Unire. Acum, când marcăm Centenarul
Unirii, un lucru este clar, mai devreme s-au mai târziu, într-o formă sau alta,
Unirea se va produce, fiindcă reprezintă finalitatea firească a unui proces
obiectiv. Unirea este iminentă, fiindcă, de fapt, este vorba de ReUnire, mai
bine zis, de Revenirea Acasă!
25.03.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu